Ileana Bâja - Oras de provincie cu iesire la mare
Pe pasnicul perete al unui bloc de pe o arterã centralã a orasului cineva, furios probabil, a caligrafiat cu litere supradimensionate, cu destul de mult timp în urmã, F.S.N. = P.C.R. Era un fel de tabelã de afisaj. Lecturã fãcutã din troleibuz. Peste cîtãva vreme altcineva a venit si a acoperit cu noroi "P.C.R.", astfel încît dintr-o acuzatie strigatã în plinã stradã, inscriptia s-a transformat într-un soi de aclamatie entuziastã. Foarfecele care opereazã în voie pe text. Pe o altã arterã principalã, pe un alt perete, un alt exercitiu de caligrafie : "VIN AMERICAN", si atît, încît te poti întreba retoric dacã e vorba despre o reclamã pentru un vin american, sau despre nostalgia fãrã sfîrsit a atîtor oameni care au murit asteptîndu-i pe americani. Adînc îngropat visul se pãstreazã cel mai bine, nu-i asa ? Oricum, punctul pe "i" pare a fi steaua acea rosie, cu stranie putere de atractie, de pe cerul Kremlinului.
Pe un alt zid, a fost scris "SUS", si atît. Cel care a scris a uitat, sau nu a mai putut, sau nu a stiut ce sã adauge. Cine mai stie cine sau ce trebuie sã fie sus, si cine sau ce ar trebui sã fie jos, cînd totul pare întors cu susul în jos ? Zidul acela mi se pare a fi martorul nemiscat, rãbdãtor, al nehotãrîrii noastre generale.
Faceti acest simplu exercitiu de lecturã, dis-de-dimineatã, cînd aerul din jurul gãrii are nu numai mirosul merelor întinse spre vînzare, ci si parfumul acela dulce-amãrui, aproape otrãvitor, de hîrtie abia iesitã din tipografie, prin care toate stirile lumii nãvãlesc dinspre capitalã în acest oras de provincie cu iesire la mare. împotriva deznãdejdii generale faceti acest simplu exercitiu de lecturã dis-de-dimineatã, cînd strãzile sînt încã pustii, si n-o sã vã vinã sã credeti, prin fata magazinului universal din centrul orasului se plimbã în voie pescãrusii parcã abia iesiti dintr-un celebru poem.
------------------------------------------------------------------------------------------------
R. Nicolae - Fragmente dintr-o proiectatã Epistolã cãtre Ovidiu
Nu sînt putini, Maestre, care sustin cã poezia românã începe cu ceea ce ai scris pe cînd te aflai, fãrã voia ta, în Tomis. Mai mult, creatia ta de aici e îndestulã pentru noi si cã pãmîntul acesta n-a mai dat de la tine nimic vrednic de luat în seamã. Vreau sã-ti spun - n-ai de unde sã stii - cã solul în care te odihnesti n-a mai fost cãlcat de nume ilustre. N-au cantonat aici, au luat în serios "Tristele" tale, tînjind dupã însorita Romã : "Nici soarele, nici ploaia nu pot topi zãpada, / si crivãtul o-ngheatã, ea-n veci nu se mai ia; / Nu s-a topit cea veche si vine alta nouã / si-n multe pãrti rãmîne omãt din douã ierni..." Sã-ti spun drept, eu sînt constãntean si în zeci de ani nu mi-a fost dat sã întîlnesc asa ceva. Mã consolez cu gîndul cã, poet fiind, ai putut prin imaginatie sã coplesesti realitatea. Nu mã consoleazã, în schimb, statutul de spatiu de tranzit conferit Constantei (adicã fostei Kinstenge, adicã Tomisului tãu). Sã fim sinceri, si tu tot asa ai considerat. Scriitorii ãia mari au stat cîteva luni si s-au reîntors la centru, loc mai sigur, mai spre nord, spre zona ratiunii...
Constanta, se mai sustine, e o chelie desãvîrsitã pe plan cultural. Nu-s de acord, si-ti demonstrez falsitatea afirmatiei prezentîndu-ti numai actele culturale împlinite sub înaltul tãu patronaj spiritual. De exemplu, piata din peninsulã, un fel de Agora tomitanã, îti poartã numele. Aici e loc de parcare, aici s-au tinut mitinguri, si înainte si dupã (îti voi explica altã datã ce înseamnã asta), cuvîntãri, s-au scandat lozinci, pro si anti, au avut loc încãierãri, ce mai, revolutie mare, soro ! (pardon, asta a spus-o nenea Iancu, cred c-ai auzit de el, ploiestean, nu constãntean). Acum oamenii s-au potolit, pe aici îsi plaseazã actiunea un romancier, unul încurcat, cu niste zeci de pagini plagiate si date incognito, se face bisnit (un barbarism), tuciurii, mai bronzati decît conationalii tãi, îti propun afaceri din care iesi neapãrat jecmãnit. Asta ziua, cãci noaptea contemporanii mei, ca si ai tãi, se închid în casã. în mijlocul pietii, pe un soclu de piatrã, ti se înaltã statuia. Ai o atitudine gînditoare, Maestre, si în mîna stîngã tii un volum. Bãnuiesc cã e Ars amandi. în latinã si în românã sînt sãpate versurile (ti le reproduc pe cele în limba fiicã): "Sub astã piatrã zace Ovidiu, cîntãretul / Iubirilor gingase, rãpus de-al sãu talent / O tu ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodatã / Te roagã pentru dînsul sã-i fie somnul lin." în timpul adolescentei mele perechile de tineri se plimbau si mai depuneau, cu sentiment, cîte o floare. Te considerau Initiatul. Astãzi doar pescãrusii, rotindu-se egal de mii de ani cu acelasi tipãt rãgusit, îsi desartã rezultatul acid al digestiei pe monumentul lui Ettore Ferrari. Au fost ani cînd s-a dezvoltat o adevãratã industrie ocupatã cu miniaturi ale statuii. Nu cu multã vreme în urmã, în vitrina unui magazin un afis atentiona trecãtorii: "Vindem Ovizi!". Utile dulci...
Forta de iradiere a numelui tãu e formidabilã. Ai devenit un bun dobrogean. Existã orasul Ovidiu. Existã si o insulã care îti poartã numele (amatorii de senzational sustin cã aici îti e lãcasul). E acolo un restaurant din care iesi mai usurat decît dupã lepãdarea actului creator. Cea mai prestigioasã unitate de învãtãmînt superior, Universitatea, se numeste "Ovidius". Ca si liceul aflat pe lîngã gara unde feroviarii constãnteni s-au înfrãtit cu cei din Sulmona, urbea ta natalã. Actul e încrustat într-o placã de marmurã. si orasele noastre sînt înfrãtite, iar autoritãtile pontice fac dese deplasãri pentru consolidarea relatiilor. Gest frumos ! gest simbolic !
Esti comemorat, au loc simpozioane unde opera îti este privitã sub microscop, doar-doar s-o descoperi ceva nou. Au apãrut ovidescologii. Esti personaj de prozã, esti personaj de dramaturgie. Esti vin, Maestre ! "Lacrima lui Ovidiu" - licoare ruginie la vãz si împrospãtoare la gust, cu pret accesibil. Chestia asta din urmã, nu stiu pentru cine.
Mã opresc aici. Ai înteles cã am dorit sã rãspund detractorilor care sustin cã nu sîntem un oras care expirã (mai mult inspirã) spiritualitate. si asta, cu toate cã ne-ai lãsat, cu atîta pacientã, sã ne atîrnãm de tine. îti voi mai scrie.
------------------------------------------------------------------------------------------------
Mircea Ţuglea - Exilatii
Orasul port este, prin definitie, deschis comertului si nu culturii. în el misunã angrosistii, se fac uriase tranzactii, au loc procese rãsunãtoare, se construiesc vile. Din orice colt al orasului poti simti mirosul sãrat al mãrii, vapoarele care se întorc si macaralele descãrcînd marfa. Aparent, urbea nu este decît un punct de tranzit, o vamã culturalã, un mic levant. Totusi, orasele port reusesc cîteodatã sã se afirme si prin altceva decît prin comert. Sã ne gîndim doar la Venetia si Florenta, cetãti care, în apogeul dezvoltãrii lor economice, îsi trimiteau corãbiile din Asia pînã spre gurile Nistrului, si sã ne gîndim la valorile culturale pe care le-au dat lumii aceste douã orase. Cine îi mai stie azi pe dogii Venetiei, pe ghibelinii si guelfii Florentei? în schimb, cine n-a auzit de Dante? Cultura este tot ceea ce rãmîne din vechile strãluciri, din visteriile pline, ca si din cele goale, din fast si mizerie. Spunînd acestea, mã duce gîndul si spre geniul tutelar al Tomisului antic, al Constantei de azi. E oare unul din fruntasii vechiului polis, vreun comandant al legiunilor imperiale? Nu, e Ovidius, poetul exilat, care nici mãcar nu i-a înteles pe bãstinasi, socotindu-i, fãrã exceptie, "barbari". Din pãcate, dupã Ovidius împãratii romani n-au mai exilat nici un poet la Tomis. Poate cã Nero ar fi fãcut mai bine trimitîndu-l pe Seneca aici, în loc sã-l sinucidã, mãcar pentru a pune bazele stoicismului local. Azi magazinele i-ar purta numele, crîsmele l-ar glorifica, cartiere întregi s-ar revendica stoice. Ce sanse irosite! Prin cîte imperii a trecut Constanta, nici unul nu si-a mai exilat oamenii de culturã în urbea noastrã. Ar fi fost si culmea sã-i trimitã aici, la mare, sã se distreze. Asa cã noi am rãmas tot în provincialitate si mediocru, în prozaic si ambiguitate. Universitate avem, dar la noul ei sediu se pune cîte-o cãrãmidã pe sãptãmînã, si nu e cazul sã ne mirãm. Numai pentru a se înfiinta o universitate la Constanta a fost nevoie de circa o sutã de ani. într-o celebrã povestire, Caragiale vorbeste de douã loterii destinate înfiintãrii unei universitãti constãntene si, în paralel, unui observator astronomic la Bucuresti. Observatorul e gata de mult, însã o universitate adevãratã, cu un sediu adecvat, stã încã sã se nascã. Studentii învatã, cînd învatã, prin subsoluri pitoresti si spatioase debarale. Cenaclul lor, cel de Marti, nu s-a nãscut în Universitate, ci în cîrciuma lui nea Mustacã, pe o viitoare falezã unde, din cînd în cînd, poti vedea masini uriase tasînd pãmîntul. Au trecut doi ani de atunci, si nici mãcar faleza nu e gata. Ne-au vizitat cenaclul Angela Marinescu si Paul Daian (cu faimoasa lui trompetã), Felix Lupu (care a adormit, asteptînd o pizza, în "Soleta") ori Junimistii ieseni, dar ce folos? Ne strecurãm, în continuare, pe culoarele cenusii ale Universitãtii, pe strãzile lungi si întunecate ale orasului. Poate cã aici, în zona diurnã, în Constanta de zi cu zi, trebuie sã ratezi. Sã fii singur si ironic, sã termini înainte de a începe. Nu spunea drãgãlasul de T.S.Eliot, cu un vers nemaipomenit, cã-"n my beginning is my end"? Mã gîndesc uneori cã noi sîntem, si vom mai fi încã mult timp, exilatii acestui oras. Cã nu vom avea parte de glorie, de cununã de lauri.
Însã noi vom rãmîne.
