"FÃRÃ POEZIE SE POATE TRÃI, DAR NU MERITÃ"
interviu cu George Vulturescu, realizat de Grigore Soitu
octombrie 1994
Sfîrsit de august 1994, Tîrgul Estival de Carte, statiunea Neptun. Primind o "invitatie" telefonicã de la directorul revistei Poesis din Satu Mare, singura din tarã care se ocupã exclusiv de poezie, am pornit împreunã cu Mircea tuglea la recenzarea standurilor de carte, oprindu-ne la cel reprezentat de poetii Daniel Corbu si George Vulturescu, respectiv editura Pantheon si revista Poesis. Anul trecut, la "Zilele Poesis", premiul pentru promovarea legãturilor culturale româno-italiene si contributia la studiul textualismului românesc a fost acordat domnului Marin Mincu, decanul Facultãtii noastre de Litere, iar în ultimele numere ale revistei Poesis veti descoperi doi tineri poeti constãnteni. Iatã deci cîteva argumente în plus pentru rîndurile care urmeazã.
1. Poesis, ca revistã de teoretizare poeticã, a optat pentru o categorie de genul "generatie", "promotie", "stil", sau s-a situat în afara oricãrei delimitãri?
G.V. - Poesis se întîmplã sã vinã dinspre margine spre centru. Ea nu a rãmas, însã, "în afara oricãrei delimitãri". Ca orice drum spre Ithaca, consider revista nu numai cu ce a pornit, ci împreunã cu bogãtia întregului drum parcurs în cei cinci ani de existentã. Mã refer, desigur, la colaboratorii - tot mai valorosi - care au înteles sã ni se alãture; ei sînt "bogãtia" acestui drum, ei sînt adevãrata revistã. E adevãrat, majoritatea dintre ei sînt poeti din generatia - asa zisã - optzecistã. Dar n-am gîndit nici o clipã aceastã revistã pe "grupuri", sau "promotii"; cititorul va gãsi frecvente studii despre clasici, multe eseuri despre generatia interbelicã, poeti care sînt azi la vîrsta maturitãtii dar si tineri debutanti. Pentru cine întelege dialectic lucrurile, complexitatea relatiilor dintre generatii nu poate fi redusã la boxa unor "serii" sau "grupuri" fãrã riscul de a crea false valori.
2. Cronologic, George Vulturescu face parte din "generatia '80". Acordã poetul generatiei "durata" lui Thibaudet (circa 30 de ani), ceea ce ar duce la periodizarea optzecismului între anii 1980-2010, sau considerã cã aceasta este o stare de spirit?
G.V. - Mai aproape de noi, Laurentiu Ulici are periodizãri mai nuantate...Da, cronologic, fac parte din generatia '80. si ea face parte din vremea vietii mele. Dar, oare, e suficient un dat "cronologic"? A fi, în Bucuresti sã zicem, lîngã excelenti profesori - care sînt si referenti la concursurile de debut ale unor edituri - si în Satu Mare, expediind plicuri pentru concursuri aberante de debut, socotindu-ti banii pentru trenuri, vezi cã nu-ti mai ajutã la nimic sã fii contemporan cu "generatia X". Din acest joc, uneori nedrept, al geografiei, al locului, te smulgi - sau nu - cu greu sau cu tot lutul dintre rãdãcini. A, despre "starea de spirit" este cu totul altceva...Pot spune ca sînt dintre cei care au "adulmecat" aerul tare al generatiei mele, prin corespondentã cu multi prieteni poeti din tarã, la diferite colocvii (cel mai renumit - la Tg.Neamt), la cîteva cenacluri. Desigur, cel mai mediatizat si mai organizat a fost Cenaclul de Luni. Nu l-am putut frecventa din cauza distantei, dar am citit o datã. Acolo a fost, fãrã îndoialã, un focar de culturã, acolo limbajul poeziei contemporane s-a racordat la limbajul poeziei occidentale. Am retinut însã, de peste tot, doar focul. Am lucrat singuratic asupra paginilor mele, precum lupii din codrii mei sãtmãreni: nu-i vedem, dar stim cã sînt acolo. Astfel cred cã existã si poetul despre care întrebati...
3. în "Poeme din ev-mediul odãii" (Litera, 1991) gãsim: "Aha, vã hliziti la aceste versuri? Ati pus ceva / în ele? Sînt numai firimituri de turtã dulce pentru / custile de prins soarecii lirismului..." întrebarea ar fi dacã astãzi ironia si lirismul sînt într-adevãr polii complementari ai registrului poetic, sau dacã - asa cum se deduce din versurile citate - lirismul este un reziduu al ironiei?
G.V. Cu mult înainte de a-l putea citi pe V.Jankélévich (L'Ironie), care spunea ca ironia este un "concept deschis", pluralist, am simtit în satul meu forta si vraja cuvintelor de care nu mã mai pot desprinde. "Ironia înseamnã suplete, adicã extrema constiintã. Ea ne face atenti la real " scrie acelasi autor. Iar din satul meu stiu cã omul fãrã simtul ironiei este ursuz, se usucã si piperniceste precum pomii pe dealuri sãrace. Nu vorbesc despre pãsunismul celor care "le chiuie inima si le behãie sufletul de dorul satului în care s-au nãscut" (precum zice, într-un pertinent pamflet din "Saeculum", Ion Negoitescu) ci despre savoarea cuvintelor din sat, despre tãisul si seva lor. Redînd aceastã rezonantã initialã a cuvintelor, textualismul meu (atît cît este) are o oarecare coloraturã...
4. Citez din acelasi volum: "pentru tine cuvintele se zidesc în somptuoase odãi / se dizolvã-n varul peretilor si se bat în cuie". Au aceste versuri vreo legãturã cu recenta aparitie la Casa de editurã Pantheon a volumului "Orasul de sub varul peretilor"?
G.V. - Da, ati gãsit firul, legãtura... Oare nu se spune cã scriem mereu o singurã carte? Cine va fi scris la lumina lumînãrilor si va fi vãzut nãmolurile umbrelor irumpînd în noapte de sub albul peretilor va auzi, sper, în aceste versuri strigãtul fiintei surpîndu-se în odãile sãrace ale veacului...
5. în volumele pe care le-ati publicat pînã acum substanta poeticã este, într-un fel, agresatã de "fotografii" ei. Acest "negativ" al poeziei a fost utilizat pînã la epuizare sau mai poate fi încã "developat"?
G.V. - în cartea mea de debut, "Frontiera dintre cuvinte" (1988), deci în plin "optzecism", era o întreagã reactie fatã de supralicitarea ochiului - a poetului/aparat de fotografiat. Poemul care adunã de-a valma "totul" îmi pare a avea ceva din izul borcanelor de murãturi, al conservelor. Tot mai departe de sensul unui "vis încremenit" eminescian, fotografia (a se vedea admirabilele studii despre fotografie ale lui Roland Barthes si Susan Sontag) ucide poemul. în volumul amintit citam un motto pe care îmi place sã-l reamintesc:"Fotografia dobîndeste putin din demnitatea care-i lipseste cînd înceteazã de a fi o reproducere a realului si ne aratã lucruri care nu existã" (Marcel Proust).
6. în poezia pe care o scrieti se observã cã numele Ion/Ioan se repetã ca o voce interogativã, sententioasã, precum în acel "Poem negru cu Ion" din recentul volum. Acest nume are o valoare de simbol crestin sau este o parafrazã a tãranului român?
G.V. - La debutul meu din revista "Familia" (1, 1973), în cuvîntul de întîmpinare, stefan Augustin Doinas nota despre asta: "...G.V. îsi construieste poemele la modul orchestral: o voce, un personaj, o altã ipostazã a celui ce vorbeste, intervine adesea, într-un fel de dialog...". Se pare cã îmi rãmîne acest "mod orchestral", sau se amplificã. Acest "Ion" este, cu sigurantã, satul meu de sub codru: un personaj colectiv. Am venit cu satul dupã mine, îl port în suflet. Dar, în acelasi timp, "Ion" este si sfîrsitul limbajului de la tarã, moartea unui limbaj în care metafora ne mai putea restitui divinului. Dupã el urmeazã gradul zero al limbajului, pãtratul alb pe fond alb al lui Malevici...
7. Am întîlnit în "Poeme din ev-mediul odãii" un titlu: "Raport cãtre Nichita Stãnescu". Cum credeti cã au receptat optzecistii poezia sa?
G.V. Nichita Stãnescu este astãzi contestat. Gheorghe Grigurcu, mai ales, are argumente vehemente, dar foarte pertinente. Optzecistii însã... Unii s-au purtat ca si cum înaintea lor n-ar fi existat puternica avangardã româneascã. "Antologia" si studiul lui Marin Mincu din 1983 au fost binevenite. Regãsirea acestui filon aurifer (Urmuz, Tzara, Vinea, Voronca, Naum, Trost, Luca etc.) s-a fãcut prin Nichita Stãnescu. El pregãtea deja limbajul poetic pentru investigatiile optzecismului.
8. La Tîrgul Estival de Carte din statiunea Neptun ati obtinut un premiu pentru volumul "Orasul de sub varul peretilor". Ce pãrere aveti despre ceilalti autori prezenti la Tîrg cu plachete de versuri?
G.V. - Din pãcate, la aceste "tîrguri" sau "saloane" de carte, nu cãrtile de poezie primeazã. Nici editurile nu preferã cãrtile de poezie, se spune, din motive de...randament financiar. Alãturi de vechile edituri Cartea Româneascã, Eminescu, Albatros, se încumetã sã editeze poezie Marin Mincu - editura Pontica, Al.Cistelecan - editura Arhipelag, Viorel Marineasa - editura Marineasa, V.Tascu - editura Clusium, colectia editurii Euphorion din Sibiu, si încã alti cîtiva. Eu am reprezentat editura Pantheon - o tînãrã editurã creatã de poetul Daniel Corbu. si el, si eu cu revista Poesis, ne luptãm cu morile de vînt, cu o societate fãrã principii (nu numai morale) financiare, care sugrumã încã din fasã orice avînt individual valoros. în acest ocean oneros, tînãrul debutant este un sacrificat, iar cartea tînãrã - o himerã. Mai adãugati pe urmã difuzarea de carte, existenta unor reviste care sã cultive cronica literarã si veti vedea cã o carte, chiar editatã, poate sã se vestejeascã în propria cãmarã...
9. Ce pãrere aveti despre "noul val" al poeziei contemporane, dacã existã, si care sînt tinerii poeti valorosi în acceptia dumneavoastrã?
G.V. - Poate prea devreme, a apãrut "nouãzecismul"; întîi revista supliment din cadrul "Luceafãrului" (Cãtãlin tîrlea, Cristian Popescu, Dan-Silviu Boerescu) si, tot mai bogatã, "Colectia Nouãzeci" a editurii Phoenix, coordonatã de Dan-Silviu Boerescu. De altfel, el a scos si o primã antologie a "nouãzecismului" (Sfîsierea lui Morfeu), din care se retin: Daniel Bãnulescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu, Andrei Damian, Ramona Fotiade, Iustin Panta, Augustin Ioan, Ioan Es.Pop, Radu Sergiu Ruba, Horia Gârbea etc. Unii dintre ei au deja cãrti apreciate. Un nou val? Personal, nu agreez ideea de "valuri" si "grupuri". îmi plac individualitãtile. Dintre tineri, apreciez pe cîtiva poeti din Cluj (Adrian Suciu, Luminita Urs, Anton Horvath). La Iasi, Indira Spãtaru si Manuela Horopciuc. De asemenea, am început sã-i cunosc pe cîtiva dintre poetii de la Constanta. Sper sã ne apropie, si mai mult, poezia lor.
10. Poemul mai are sanse de existentã într-o lume suprasaturatã de realitate? Credeti cã trãim "apocalipsa" poeziei sau cã receptãm deformat apropierea sfîrsitului de mileniu?
G.V. - Poemul e lumea, lumea e o carte. Numai în ea poate creste floarea printului lui Antoine de Saint-Exupery. Cred cã am rãmas cu o mentalitate comunistã despre scris: cã scriem mereu "pentru", cã totul trebuie sã fie "util" societãtii. Vorba prietenului meu sãtmãrean, Al.Pintescu, "fãrã poezie se poate trãi, dar nu meritã". Dacã n-as fi convins de asta nu m-as fi înhãmat la o muncã atît de grea cum este editarea unei reviste de poezie...
