AVANTEXT
Aparitia unei reviste ar trebui sã fie dublatã si de un oarecare dinamism, adicã de o miscare semnificativã în planul ideilor. Ea se va dovedi, prin urmare, un autentic act cultural în mãsura în care va fi capabilã sã-si modifice, ba chiar sã-si determine, propriul context ideatic. Mãsurã pe care nu o dau distantele si avangardele, ci sensurile subterane, matricea lor originarã. Cred, asadar, cã în mãsura în care este coerentã orice criticã este o expresie a nevoii de autodefinire, si cã libertatea de creatie depinde de abandonarea sau de reinterpretarea modelelor anterioare. Bineînteles, nu este obligatoriu ca textul critic, asumat si constient, sã-l preceadã pe cel literar, iar revolutii fãrã manifest s-au mai vãzut. Întotdeauna a existat însã un fel de manifest interior, o matrice fundamentalã. Am putea spune fãrã a gresi prea mult cã avantextul îsi determinã contextul. Dar, în acest caz, trebuie cu necesitate sã ne întrebãm în ce mãsurã existã un asemenea avantext, cînd a suferit el ultima reformulare majorã si, în esentã, cui îi apartine.
Rãspunsul vine de la sine, pentru cã ultima matrice relevantã apartine fãrã nici o îndoialã generatiei/promotiei '80, adicã unei generatii care a recanonizat literatura românã si care, printre altele, a dat si cîtiva scriitori de certã valoare. Este inutil sã-i amintim aici. Este inutil, de asemenea, sã mai subliniem bizareria denumirilor de tipul optzecism, nouãzecism s.a.m.d. (pe cînd douãmiismul?), pe care le mai folosim doar pentru cã s-au conventionalizat. Important este faptul cã manifestele acestei "generatii" nu si-au pierdut actualitatea si nici, în mod clar, consecintele, cã ele rãmîn încã polemice. Existã, fãrã îndoialã, o serie de posibile argumente contrare. De exemplu, ne putem întreba dacã reeditãrile si restituirile masive de dupã ‘89 nu implicã o nouã valorizare a culturii, posterioarã celei optzeciste, desi, ce-i drept, într-un alt plan. Fãrã constrîngerile de tot felul, exterioare si interioare, ne-am putea închipui cã faptul literar, eliberat din chingile ideologiei, a fost si mai este încã aflat într-un amplu proces de reconsiderare, incluzînd aici si fenomenul optzecist. Deoarece acesta a socat dintru început prin spiritul frondeur, prin ironie si non-ideologie, trãsãturi care au mascat multã vreme mecanismele lui ascunse. Problema care se pune este deci urmãtoarea: nu cumva ultimii ani, care au adus cu ei libertatea judecãtii critice si, decurgînd de aici, înlãturarea falselor valori, nu cumva acesti ani, prin schimbarea de perspectivã, au operat o schimbare si înlãuntrul paradigmei dominate de optzecism ? Nu cred, fiindcã aceastã paradigmã nu a avut si nu are nici acum vreo legãturã cu sistemul politic, a cãrui înlãturare/deghizare nu o poate afecta. În schimb, anii acestia au impus atentiei o altã problemã, pe care o vom analiza în continuare.
Fãrã îndoialã, restituirile sînt un lucru necesar, dar insuficient, tot asa cum corectiile ideologice, dar mai mult politice, sînt necesare, dar acum nesemnificative. Ele sînt determinate de o anumitã stare de spirit, care se întoarce asupra propriei sale naturi. O stare melancolicã, chiar nostalgicã, o mentalitate retrasã în semiobscuritatea cochiliei sale, admirîndu-si si blamîndu-si epocile, fie cã ele apartin sincronismului si micului Paris, fie obsedantului deceniu si tezelor din aprilie. Mentalitatea melancolicã nu ajunge însã în nici un caz la interpretare, deoarece ea se gãseste încã înlãuntrul propriului sãu obiect, care, la rîndul lui, pare iremediabil umbrit de contrastele unui trecut dur si apãsat de ideologii bizare, de repetate miscãri tectonice. Sub imperiul acestora, cultura devine factor secundar, devine, din semnificantã, semnificatã. Cu alte cuvinte, ea se transformã în expresia unor oscilatii brutale, a unor contraste ideologice, desi, în realitate, acestea nu înseamnã mai mult pentru opera de artã decît ar însemna oricare alt fapt cotidian. Fiindcã, la nivel interpretativ, contrastul nu e nici mãcar ideologie, ci doar melancolia ei, si ca atare nu poate explica mai nimic. Prin intermediul contrastelor (sociale, ideologice) nu s-ar putea în nici un caz explica cum, de exemplu, în primii ani ai dictaturii proletare a fost scris romanul "Morometii", cum în ultimii ani a fost conceput "Levantul", sau cum, ca sã folosim un exemplu mai celebru, în anii primului rãzboi mondial a luat nastere acea miscare fabuloasã care se numeste dadaism.
Totusi, sã presupunem pentru o clipã cã mentalitatea melancolicã poate fi rodnicã sau, altfel spus, cã ea poate constitui o veritabilã sursã creativã, o matrice, în ciuda fondului sãu patologic. Dar, dacã revolutii fãrã manifest s-au mai vãzut, manifeste fãrã revolutii, dar cu consecinte, mai rar. Tot asa cum un text relevant îsi implicã avantextul, un avantext relevant îsi implicã si el textul. Cu alte cuvinte, o stare de spirit fertilã trebuie cu necesitate sã rãzbatã în discurs si într-o scripturalitate care, în functie de matricea ce i-a dat nastere, va deveni sau nu operã. Sã ne întrebãm atunci unde sînt scrierile într-adevãr valoroase, marile opere pe care melancolia patologicã a ultimilor ani le-a determinat ? Ar fi retoric. Dacã ne referim la momentul real al conceptiei, si nu la data aparitiei, ar fi greu sã gãsim ceva, gîndindu-ne, mai ales, cã exceptiile se exceptã si cã ele nu dau niciodatã regula. Ar fi greu, de asemenea, sã ne ascundem în spatele dificultãtilor economice sau politice. Orice s-ar spune, cãrtile într-adevãr bune se vînd mai repede decît bestseller-urile occidentale, iar scriitorii scriu, dacã au chef, si în lagãre. Paradoxal, universurile închise oferã, se pare, mai multã constientã propriei lor transcenderi.
Pentru mine este evident faptul cã tranzitia nu poate constitui, în sine, un motiv. În literaturã nu se trece de la centralism la piata liberã, ci de la o stare de spirit la alta, de la o matrice la alta. Prin urmare, motivul îl constituie nu tranzitia, ci redundanta, dulcea si obsedanta întoarcere mentalã în trecut, urmatã desigur de o retragere din prezent, din acest prezent sãlbatic, murdar si vicios, dar care nu este altul decît prezentul nostru. Al nostru, adicã al acelora care si-l asumã, cu o anume detasare si, de ce nu, chiar cu nonsalantã. Ceilalti, din pãcate, nu ne mai sînt contemporani decît într-un sens strict. Sînt, în schimb, melancolici si cuminti, sînt aristocratici. Fatã de ei nu ne putem pronunta, prin urmare, decît polemic. Deoarece, refuzînd prezentul, ei ne refuzã viitorul. Iar ideile si tiparele lor uzate, oricît de rafinate, nu mai pot sustine o creatie autenticã si valoroasã decît în mod exceptional. în mãsura în care le-am parcurs si le-am înteles, trebuie deci sã ne depãrtãm de aceste tipare si, mai ales, de aceste idei.
Literatura românã cuprinde însã destule texte al cãror statut de opere nu poate fi pus la îndoialã. Printre acestea, o atentã selectie ar conduce la constituirea acelui context premergãtor fatã de care actul nostru cultural sã se raporteze constient. Deoarece acum, în acest ev postmodern, actul devine semnificativ nu prin absoluta - si imposibila - lui noutate, ci tocmai prin "mutarea în plus" (Lyotard) care reuseste sã-si reorganizeze contextul imediat. O selectie reprezentativã trebuie sã porneascã în primul rînd de la caracteristicile paradigmei contemporane, urmãrind, în continuare, mutatiile ei posibile. O paradigmã dominatã acum, asa cum s-a subliniat nu cu mult timp înainte, de optzecism. Procedeele textuale ale acestei generatii/promotii au fost de mult canonizate, constituind actualmente, în fapt, regula. Asa-zisul "nouãzecism" nu aduce nici o modificare de esentã în registrul poetic, ci doar îl "îmblînzeste", si ca atare nu se poate vorbi de existenta lui. Rãmîne sã ne întrebãm, asadar, care sînt trãsãturile de bazã ale faptului literar prezent si, în linii foarte mari, sã încercãm sã le explicitãm.
Exact acest lucru îl vor face paginile care urmeazã si numerele viitoare ale revistei noastre, fie explicit, prin analize critice, fie implicit, prin intermediul textelor literare. Se poate spune însã de pe acum cã mutatiile din interiorul paradigmei nu sînt usor predictibile. Agresivitatea ludicã si în acelasi timp aleatorie a semnificantilor lasã loc oricãror interpretãri. Totusi, pe cît se poate prevedea, rarefierea sau concentrarea barocã a limbajului tind sã se impunã. Astfel, o paradigmã dominatã de avangardã si suprarealism, parodie si practici semnificante trebuie, sublimatã fiind, sã se transforme sau sã disparã. În aceste conditii, misiunea noii promotii pare sã fie unificarea semanticã, de o naturã întrucîtva cosmoticã, a haoticului univers postmodern. Undeva, poate, nelimita discursivitãtii si abisalul cunoasterii se întrepãtrund, la fel cum divinitatea lui Cusanus era deopotrivã maxim si minimã. Undeva, poate, existã un stil sublim care sã fixeze mãsurile omului postmodern, noua lui ontologie. Lucru pe care nu l-ar putea realiza decît cei neatinsi de contraste, adicã cei care au iesit la luminã si care au început practic sã gîndeascã dupã comunism. E adevãrat cã noua promotie se simte de pe acum dezamãgitã, plictisitã si, mai ales, înzestratã cu un puternic sentiment al zadarnicului. Numai ea însã poate revitaliza nu numai cultura, dar si societatea româneascã. Numai ea poate, în stringenta postmodernitate, sã nascã acel logos creator care sã se împace cu lumea pe care a creat-o.
Mircea Tuglea
