Excurs - Cronici în şi din deplasări
Mircea Ţuglea - Johann si trompeta
Îmi amintesc toamna cea tîrzie cînd, venind din Bucuresti (ce cãutam acolo, nu mai stiu, poate aerul de metropolã), am citit în Cenaclul de Marti, "am citit, le-a plãcut", cum scrie-n jurnal. Tot în toamna aceea, mai tîrzie, ne-am aflat în aula universitãtii (era sã zic "aura" ei), tineri si mai bãtrîni, lume multã, lume cultã, ce mai, o frumusete. Era marti, ploaie, o dimineatã de cenaclu (oximoron), cînd iatã-apare Paul Daian, cu trompeta subsoarã, cu goarna lui psihedelicã. Se opreste pe scãri, dã sã cînte si, n-o sã mã credeti, din trompetã iese însusi Cenaclul de Marti, copil dulce si fantomatic, rozînd bomboane. Nimeni nu-l observã, ce sã observe, doar yoghinele tresar, ambetate, Larisa, ca si Iulia. Vine Angela Marinescu, vesmîntatã-n negru, si Felix Lupu, dormind pre el. Era sã uit, Marin Mincu, regizorul. Survin si poetii prin Constanta, cu vesnicul tren de Bucuresti, survine "carul cu poeti sãlbatici" (citez din memorie), dar fini si persuasivi. Se citesc, în lumina chioarã, în vuietul vijeliei, poeme. Scaunele scîrtie, oamenii tusesc, se poezesc, si din propria-i aurã (era sã zic aulã) Cenaclul creste, se face-adolescent. Are plete castanii, vite negre si pãr blond, are blugi si walkman, si-acasã benzi cu Johann, Parcul...Se-ntreabã anxios despre sororal, despre var, si cum lupu, de ce felix, pînã cînd angstul fuge de el. Acum intervin yoghinele, cu lecturi din Swami Shivananda si Steiner, iar dincolo de pupilele lor, dacã te uiti bine, vezi Himalaya. Dar sã revenim, Angela Marinescu crede cã, undeva în adînc, poezia-i mult complexã, cã (vis-a-vis de Nichita) abstractia umbreste sinele. O-ntreb de complexitatea "adîncã" a triadei sex-negru-metal, din Parcul, dar nu-mi rãspunde. si o face cu duritate, urîndu-mi "o studentie adevãratã" (aici Larisa ar trebui s-aplaude). Vãdit jenatã, revine la Nichita (unde esti, dom' Grigurcu, sã ne vezi), modernist tîrziu sau, cineva a si zis-o, post. Ce-i aia postmodernism, întreabã Cenaclul, fumînd deja o tigarã, si ce relevantã are în cazul Nichita, postmodernismul vine din America, spune Angel Marinescu, din revolta negrilor (stiti ce strigau cei din modernismul tîrziu? trãiascã postmodernismul timpuriu, visul de aur al omenirii!), Marin Mincu intervine si-explicã. Felix Lupu pare a aproba dupã felul cum motãie, Paul Daian îsi mîngîie barba (n-aveti decît sã-l credeti pe Marin Mincu, zice, cã vã e decan si-aveti examene), noi toti rontãim sticksuri, postmoderni, credem cã ne nastem, iubim, scriem si citim, dar de fapt nu se-ntelege nimic, totu-i umbrã, cosmar. Asa gîndeste Cenaclul, din loja lui, se crede genial, stihie lumii a cincea, însã e searã deja, jos cortina. Haideti la bibliotecã, Larisã si Iulie, sã luãm poezie la pachet si sã ne dea Felix autografe. Apoi cade noaptea si noi, rolanzi sprinteni, pornim spre hotel. Paul Daian claxoneazã masinile cu trompeta si ele se-opresc cuminti, Paul Daian comandã pizza, vorbeste. Vreau sã notez, degeaba, Paul Daian e radiojurnal, simt nevoia sã-l contrazic, n-am cînd. E, între altele, convins cã Musil n-a fost tradus (dar "Trei femei", dar elevul Torless?), cã toatã poezia românã poate fi rãzuitã cu smirghelul (i-a spus-o lui Noica), însã Cenaclu-i ironic, nu-l crede. Felix Lupu, un fel de pictor si scriitor simultan, doarme cu capul pe masã, visînd pictotexte, are cosmare cu Larisa, care l-a pãrãsit în oboseala asta metafizicã, în abgrundul ãsta. Nu stie încã ce cronicã îi vom face, cum îl vom pune sã lupte cu îngerul, Felix (nu Lupu) si îngerul. Restaurantul se goleste, plouã afarã, si pe geamurile fumurii dîre semnificante tremurã vii. Discutãm despre moralitate la cafea, despre contrariul ei la o coca. Eroul lui Kierkegaard, Johann, care rimeazã atît cu Paul Daian, cum stã cu moralitatea ? Cine stie ? Noi nu-l mai citim azi pe Kierkegaard, noi ne uitãm la Star Trek, ca niste klingonieni somnorosi, ca Felix Lupu. Deasupra noastrã, Cenaclu-i bãtrîn, fantomatic si alb, dispare-n vãzduh. Am trecut în miercuri, în ora zero, Paul Daian sunã din goarnã, si moartea, somnul, reintrã în cufãrul lor, ca în basme. Orasul se strãvede prin ceatã, hotelul doarme. Ca douã scriituri simultane, ne îndepãrtãm fiecare de basmul sãu, în aceeasi mãsurã în care intrãm în el. Cenaclul ãsta, de Marti, e tot un basm, e o bãtãlie la Roncevaux, în el murim si ne-ntoarcem, dimineata în zori.
În fata decanatului e-o micã statuie. Dacã nu stiti, ãla-i Johann cu trompeta.
------------------------------------------------------------------------------------------------
Sorin Fontana (Dinco) - Jurnal retrospectiv de 10/10 cm
Pe aici, pe la noi, turcul cheltuieste. Ieseanul e doar în trecere. Mult mai frumoasã e gara vara. Ca o rimã în doi. Ieseanul prinde rãsãritul pe la Medgidia si apusul la Fãurei, cãci pleacã cu acceleratul de paispe si nouãspe. Prin aprilie, mai ales pe 26 aprilie 1994, soarele rãsãrise la Constanta. Metaforizînd, ziua aceea a fost ba lungã, ba latã, cum sînt de altfel si de asemenea zilele în care bãrbatii barãcilor blocuite beau bere cu sare pe buzã si-si stîrnesc pofta de halbã cu hamleti, adicã hamsii. Pe undeva, mai la deal de garã, dacã te tii de drum, cu subsoara-n femeie. La noi sã nu sperati în cai violeti pe tavan cã nu cresc. Femeile poartã haine de astrahan, alendeloane si vulpi polare, mestecã cingo si înjurã poetic pe gratis. Fac salatã din solzi de scoicã si-nghit în sec cînd cîte-un istet narghilist trece pe Tomisul rece în bemve cu pedale si pistruiat în chit. îti mai trebuie si bilet la clasa a doua ca sã ajungi la noi, totul e sã nu ai norocul de a ti se da locuri la vagonul sapte, care nu existã, dacã numeri de la locomotivã spre vagon.
Ana-Maria Zlãvog, Daniela Vistiernicu, Cerasela Stosescu, Dan Lungu si Viorel Ilisoi au fost atinsi de mîna semidivinizatã a cefereului, cãci nu se poate explica de ce ajunseserã în garã. Scopul: la invitatia Cenaclului de Marti, cei cinci urmau sã citeascã în sedinta din acea searã. Scopul: scuzã mijloacele. Aveam texte în buzunar din colectia poche, cînd, pe la orele 18, iesenii intrau în Universitatea Constanta condusi de colegul nostru Mircea tuglea, zis Mirciuliul, care-si refuzase pentru moment cariera granitoasã de poet în favoarea celei de ghid. si erau toti si erau sase. Numeric vorbind, ne-adunarãm în sala E1, paradoxal, multi. De aceea, cred cã este de propus aceastã salã pentru numele de Emulti. si mai cred cã, dacã ar fi sosit atunci o comisie de acreditare a Universitãtii, ar fi conchis în modul cel mai evident: Emulti.
Interesul studentilor nostri, precum si al "veteranilor" Cenaclului, se ridicã la gradul de 36, 7, si întrunirea rãsufla în toatã amploarea ei. O încercare îndrãzneatã pentru noi. Datele oferite de arhiva personalã nu-mi permit sã spun cu exactitate care a fost ordinea desfãsurãrii discutiilor. Posed doar o fituicã de zece centimetri pe zece, fatã plus verso, si o amintire frumoasã, cum e luna în decembrie, cînd si lupii nu mai urlã, si-si suflã cu ea cãprioarele. O adevãratã altceva.
Ana-Maria Zlãvog - urmeazã o parantezã - are cãmasã albã si pantaloni de tercot bleu, cîteva texte dactilografiate si douã scrise la mînã. "Cineva mi-a spus cã am talent cu carul / si fãrã cafeaua de dimineatã / servitã dezolant la ora sase". Primul orgoliu de adolescentã tîrzie si orbul mentor rãtãcit printre semnele coapte de cuvinte. "Dar n-am crezut". Eseu modest, cã asa ne stã moderat de lejer nouã, adolescentilor tîrzii, cu ochi obositi si tepi maturi în obraji.
Daniela Vistiernicu e "în rondul de noapte din lupul alb", are toate textele dactilografiate si pãrul lung, castaniu. Se aprind tigãri, se miscã aerul printre noi, se înghesuie atmosfera, si din igrasia fumului de tutun o ureche mare, dalianã, se deseneazã pe tavan. Daniela constatã schimbarea si citeste versul: "împrumutã-mi aerul tãu de muste", cineva, un constãntean, îmi cere ceva de scris, lucrurile deveneau interesante, demne de ghilimele. Se deschid ferestrele, boarea primãvãraticã îmi scuturã umãrul drept cu care-mi ascult grafierea pe fituicã, si-mi spune soptit: mãi, zice ea odatã cu Daniela, "aerul va întelege fereastra". Colegii mei viseazã cu urechile deschise. Viseazã ei ce viseazã, pînã cînd Cerasela Stosescu ne ia la un blitzkrieg si la un nu peste tot, de-mi întorc fituica pe verso sã notez: "vieti în polistiren", ghilimelez cuvîntul bîrfã si "teoretizez pe marginea iubirii / stau cu fundul pe ea". Pe aici, pe la Cerasela, se pune semnul egal între fractiile "rezist" si "mor". Cerasela l-a iubit pe Stãnescu, îmi suflã boarea pe sub tîmplele ascutite, si pare-se cã Stãnescu ar fi pãrãsit-o pe Dora pentru ea, studentã cu pãrul lung si alunea. însã "trebuia sã stau sub pãmînt sã-ti zãresc buzele / sã-ti vãd cuvintele si sã te ascult".
(Dã-mi, domnule, ceva de scris, cã pierd faza asta!) Viorel Ilisoi se rãzbunã pe pachetul de Carpati si-i dã o palmã. Apoi, rîzînd, îsi aprinde tigara si-adaugã: "am uitat sã ne aplaudãm prezenta". Viorel îl citeazã pe Dumnezeu, e crestin din Iesii vechi, mos Nechifor e vecin cu casa lui, Viorel are diplomat cu cifru si cãmasã cadrilatã, scrie poezie pe care domnul Mincu doar o respectã salutos, Viorel tuseste si tace. E redactor la Timpul, un valoros sãptãmînal de culturã iesean, eu nu-l citesc pe Viorel, tipul care pune întrebãri mai marilor culturii noastre minore. O blondã din stînga mea si-a expus pe bancã o brosurã cu titlul
lung cît garnitura personalului Buzãu-Constanta: "Modalitãti simple ce pot fi utilizate de aceia care vor sã atingã cu usurintã starea de iluminare si fericire durabilã". Nu stiu de ce mi-am notat titlul si am omis autorul. Blonda-mi zîmbeste din tot purpuriul buzelor paralele si-si relaxeazã albastrul infinit, boit, pe sub ochi într-o stare durabilã. Esti consternabilã, îi soptesc, si ea-mi rãspunde: te intereseazã? Ce? Nu-mi permit luxul de a fi ignorant.
Uluitor de prozator, Dan Lungu, o cunostintã mai veche, citeste douã texte punîndu-si-le singur în concurentã. Primul, "Cîntec de lebãdã", e învãtãtura unui ultim "cãlãu cu functie", cãtre fiul sãu ghilotinist, adicã modernizat. "Nu poti reteza capul unui om asa cum l-ai reteza pe cel al unei curci proaste", cãci "dacã însusi Creatorul nu îl dispretuieste, cu atît mai putin ai putea-o face tu. Deci, iubeste-ti din tot sufletul victima." Trecerea de la executia cu securea care "seamãnã cumplit de mult cu o floare", la cea cu ghilotina implicã o rupere a traditiei, o mecanicizare a mortii orgasmice: "Imagineazã-ti cã vinovatul e iubita ta care te-a înselat. Iubeste-o si reteazã-i capul. Orgasmul lasã-l multimii sã-l trãiascã pînã la capãt." Faptul cã bãtrînul cãlãu va fi executat dupã aceastã predare de stafetã esuatã, si cã-si alege sã moarã "în legea lui", autografiatã de secure, iscã discutii despre actant. Silviu Mototolea tinteste paradigmatic în febletea D-lui Mincu. "Cum te cheamã, tinere?" "Mototolea." "Ei, vedeti, domnilor; cu Mototoi, Zvîrloage si Lungi facem noi culturã!" Un cuvînt nu convine: orgasm. El însã se explicã: "stii bine, dealtfel, cã multi în fata securii se însealã asupra propriilor sentimente(...) Unele femei au în aceste clipe singurul orgasm din viata lor." Intrarea orgasmicã în moarte. Intrarea în moartea orgasmului final. Le monde resent. "Ori omul nu se poate drãgosti cu o masinã (...) Aproape cã avem nevoie de criminali ca sã ne regãsim ca oameni." Orgasmul mortii e cît noaptea care-i va urma. Cînd vrei sã te sinucizi, alege ziua de luni, Franco Massini, si cîntã: Je suis soeul dans ma folie...
Al doilea text al lui Dan relaxeazã atmosfera încordatã ca o "pisicã electricã". "Prindeti hotul!" se constituie într-o descriere care defineste de-scrisul, "sansa de a putea admira cu minutie frumusetea unei femei singure". Personajul admirator este o variantã descomplexatã a eroului din "Renuntarea" lui Michel Butor: "Fiecare fleac poate fi o mare descoperire (...) ti-ar fi plãcut sã ai un bisturiu si sã cercetezi femeia din fata ta bucãticã cu bucãticã. Sã-i mirosi sîngele, sã-i mîngîi oasele, sã-i pipãi cu atentie fiecare organ..." Finalul reformuleazã toate sensurile date pînã atunci, oferindu-le si o notã de ambiguu: "... cu desãzvîrsire tardive." Extraordinar, nu? Strigãtele erau titlul cu desãvîrsire tardiv. Mi-am pipãit cu o mînã fituica si cu alta realitatea. Mai rãmãsese ceva: "si se dãdu cu capul de zid; atît de tare se dãdu, încît îsi sparse creierii".
Cineva sparse un pahar în restaurantul Victoria. Se juca bingo si tipul realizase "linie". Noi discutam retrasi de-ale noastre, unele mai verzi, altele mai albastre, ne schimbam adrese si puneam la real comprese. Urma vizita la Junimea. I-am întîlnit a doua zi, în garã, la paispe si nouãspe minute. Un ziarist, un prozator si trei poete. Mãi, Dane, i-am zis, scriu si eu, dar spune-mi: se mai face un loc în cultura asta adolescentã si tîrzie?
Dan ne astepta peste cîteva luni în garã, la Iasi. Pînã atunci, facem culturã cu Mototoi, Zvîrloage si Lungi.
------------------------------------------------------------------------------------------------
Sorin Fontana (Dinco) - Si Junimea zicea...
... cã Iasul are douã gãri. Noi am coborît la a doua. Dan Lungu si tunelul ca o iesire din/în arenã, apoi strada Strãpungerea Ixescu si tramvaiul defect, în care totusi trebuie sã te supui "controlului public", afisîndu-ti legitimatia de cãlãtorie imediat, la urcare. Asa am si fãcut. Aveam o groazã de personaje dupã noi, care cãlãtoreau însã prin textway. Studentii ieseni ne-au pregãtit o surprizã, în cãminul lor (Dan, Viorel, Mihaela, Misu - probabil cîteva personaje ale unei istorii înghitite deja de viitor), un avant-cenaclu, încropit ad-hoc; Dane, îi spun, ãsta e un adevãrat oras studentesc. El e student la Sociologie si mã informeazã cã în orãselul acela sînt vreo treizeci de mii de tineri. Ne-am strîns într-o camerã aproape cît "capacitatea" medie a unui Cenaclu de Marti si era vineri, la o garniturã de prãjituri cu mere, o cutie de vodka, vin, cafea & ness si totul s-a întîmplat cum numai acolo se putea întîmpla. Am citit si ne-am contrazis pînã spre dimineatã cînd toate orasele seamãnã între ele, si în acea dimineatã numai Iasul semãna cu el însusi.
Vineri, 25 noiembrie 1994, cãtre orele saptesprezece. într-un club de lîngã Casa Pogor. Discutia o deschide d-l Mirel Canã, "seful" junimistilor. Citeste din "Timpul" Iasului editorialul lui Liviu Antonesei - "Nasc si în Moldova oameni". Evident, Mircea se gîndeste si el la acelasi lucru ("Nasc si în Dobrogea oameni"). Fãrã lipsã de modestie, subscriu aici cîtiva dintre acesti "oameni": Paul Dicu citeste haiku si cîteva poeme. Mircea tuglea îl urmeazã cu sapte poeme. Vine rîndul prozatorilor prin Constantin Anca, cu "Nomenclaturistul M.T.Popescu". si Dinco. Se lectureazã în chiar aceastã ordine. Liniste si foarte multã atentie. Nici nu-mi începusem bine textul cã o studentã de la Teologie a si pãrãsit sala. Nu o vãd, dar aud miscare în salã: cei care stãtuserã lîngã ea îsi schimbã locurile. "Moralitatea textului, pentru ea", ne sugereazã d-l Canã, fãcînd si propunerea "sã se mai încingã spiritele". Tu, Mircea, de unde esti? Dar tu, Constantine? Dar voi? si, în cele din urmã, se ajunge la concluzia cã sîntem doar "adoptati" de Dobrogea. Nasc si prin alte pãrti oameni, gîndesc eu. Momente de tãcere, se susoteste, participantii sînt mai mult tineri (junimisti), probabil nu au curaj. Haideti mãi, încingeti-vã! si, primul spirit încins mai degrabã prin solicitare, Cristina Scarlat, se pronuntã asupra poemelor lui Mircea, care sînt, zice ea, "realmente originale", iar despre haiku-uri cã sînt "aproape perfecte, si din punct de vedere al structurii si din cel al coinciziunii", ne spune Ileana Deleanu, un spirit încins prin contaminare. Cerasela, o poetã tînãrã care a citit în Cenaclul de Marti, crede cã "poemele haiku integreazã poetul (zic eu - haijinul) într-o anumitã spiritualitate". Fiind o noutate, d-l Canã pune problema granitei dintre poezia autenticã si imposturã, la care s-ar putea afla acest gen de creatie. si Dan (dupã ce îsi ridicã cu degetul ochelarii de pe nas): "e o întrebare care se poate pune oricãrui lucru". Dar d-l Canã nu e de acord, ci e de pãrere cã se poate face "o valorizare automatã (si uneori falsã - o parantezã) prin schema respectivã". Cerasela salveazã discutia apreciind cã "deasupra acestora, existã un veritabil sentiment poetic" (da, da!), iar Dan, pentru a salva aprecierile subiective, îsi ridicã din nou ochelarii de pe nas si respirã adînc: "un om care scrie haiku-uri atît de bune, cum poate scrie alte poeme atît de proaste!" (oare chiar poate?). Dan inspirã adînc, îsi trage ochelarii de pe vîrful nasului si si-i împinge la loc, pe vîrful nasului (domnilor, a spus o chestie destul de foarte). Respirã adînc, "avem printre noi un esantion reprezentativ din Cenaclul de Marti: doi poeti, doi prozatori" - ce simetrie accidentalã, o realizez abia atunci, si Mircea, si Paul, si Costin, toti ne simteam simetrici, doi cîte doi. Un haijin care se situeazã în contexte diferite. Propun sã se discute despre traditie. Se respirã. Propun sã mai citeascã iesenii despre haiku, sau li-l exportãm noi pe Paul. El este foarte calm si le explicã de ce nu se aseazã zãpada în Iasi, cãci începuse sã fulguie usor si ne uitam în întuneric cum ninge noiembrie.
Dar Mircea? Mircea nu-i calm, el se agitã, are întotdeauna cîte ceva de spus, dar acum trebuie sã respecte conventia, deoarece la Junimea cel care a citit nu are voie sã-si discute textul. Asadar, un tînãr yoghin, Andrei, nu pare împãcat cu "citadinizarea poeziei, îndepãrtarea ei de traditie", acuzînd o "decãdere" a ei, care ar putea ameninta si prin (întelegem noi) stilul lui Mircea (si am vãzut atunci cum se prãbusea Podul Grand si cum nu se repara pînã în ajunul Crãciunului). Dar Dan gãseste "unele poeme impecabile". si iar o mediatoare, Zina, îsi dã seama cã e "un traditionalism de formã, despre asta e vorba!". Nu, extremele nu se pot împãca si Andrei insistã invocînd "un limbaj pur, simplu, care sã nu socheze prin zãngãnitul cuvintelor strãine"(!). Este momentul ca Mircea sã fie îndreptãtit si sã fie mãgulit de stefan, un tînãr care ne-a hipnotizat cu privirea sa. "Poemele sînt frumoase, nu socheazã, sînt de o simplitate în gravitate", si cineva propune sã se facã trecerea la proza lui Sorin, si altcineva vede în ea, cu lupa, "mici poeme în prozã" (hai junilor, gata cu poemele!). Acum Mircea poate vorbi si contrazice: "la acest nivel de scriiturã, distinctia între prozã si poezie nu mai functioneazã", "în schimb, spune Zina, proza merge perfect" (de la Iasi la Constanta, si retur). D-l Canã mã priveste lung si apoi se întoarce cãtre auditoriu: "sînt aici un fel de ansambluri intersanjabile, care-si pãstreazã unitatea semnificantã" (ia sã vedem, ia sã vedem!). Acelasi stefan diagnosticheazã: "e o prozã atipicã, în schimb, cu un fir epic bine definit, în care personajele sînt descrise la modul exterior". "Ah, e un text de un absurd frumos" (e de o frumusete nesuferitã, mã crezi? îmi pare rãu cã ti-a trecut asa ceva prin cap, dar unde-i marea? doar esti un tip de la Constanta. Marea e în provincie, îi rãspund eu unui poet din Tîrgu Frumos, în prelungirea cenaclului, pe strãzile orasului, si orice poetes de la Constanta se scaldã întîi în mare înainte de a-si scrie primul vers. Eu, însã, m-am scãldat în gîrlã, la mine la sat. Era varã si se coceau perele). Domnule Mirel Canã, de ce vi se pare dumneavoastrã "un text simfonic, total si insolit, care ar trebui neapãrat publicat"? Mircea vrea sã-l publicãm în revista noastrã (repede-repede), sã nu scap momentul.
Constantin Anca nu fumeazã, ia antibiotice, si-a cumpãrat o sacosã cu cãrti, si scrie despre o "tipologie clarã" un "text realist" (M.Canã), iar lui Constantin Parascan nu-i convine cã "împiedicã fraza" (propozitiile au picioarele în ghips). Se conchide cã este o prozã care nu-l reprezintã, dar care nu împiedicã (!) ca talentul sãu sã se manifeste, în viitor, la valoarea-i adevãratã. Unde te-oi ascunde, mãi, valoare adevãratã? în pachetul de tigãri sau în vreun...
Junimea zice: recordul nostru e cã n-am mai stat niciodatã atît de mult într-o sedintã. Trei ore si jumãtate! Pãi stiti dumneavoastrã ce s-a întîmplat în acest timp? Pãmîntul s-a deplasat trei mii sase sute ori trei înmultit cu trei metri pe orbita sa, luna si ea, numai cu o fatã, cãci pe cealaltã sculpteazã japonezii în gheatã. si Mircea se apucã sã le explice de ce se zice postmodernism si alte concepte cu întrebuintãri incorecte. Domnul Canã se scuzã în momentul în care sase sau sapte junimisti veterani (fiind mai vechi în sedinte si în ani) se ridicã sã plece (Mircea, am luat un minus zece). Nu trebuia sã-i provocati acum, în final; cenaclul este totusi temporal. Voi n-ati citit cã lucrurile care se respirã nu se stiu? Haideti, domnilor, cã s-a fãcut tîrziu. si mergem în statia de troleu. Aveti un mers curios, nu vi se pare ? Domnul Canã face trei pasi si se opreste douã secunde.
Asa si noi pe aici, prin provincie, "de douã milenii" si încã o vesnicie (ar trebui sã rimeze).
