Grigore Şoitu: Adrian Suciu sau pre-textul - "E toamnă printre femei şi în lume", Editura Echinox
Execuţia poetică regizată de Adrian Suciu cu placheta debutantă "E toamnă printre femei şi în lume" este una de topometrie textuală. El măsoară himenul "realităţii" care se "des-realizează" pe urmele accentuate ale propriei "surveniri". Determinanţii de genul reflexiv, figurat sau reprezentativ denotă o de-plasare a realităţii în limbaj. "Lumea" se micşorează în poetic (postlume), precum în versurile "mama a fost o flacără şi dintre clipele / vieţii ei cea mai frumoasă rămîne aceea / cînd doi copii răsfăţaţi / o aruncaseră într-o căpiţă de fîn", dar aceeaşi lume revine în momentul critic al scriiturii, ca o supralicitare exclamativă: "vai, ce vîlvătaie!". Trăirea depărtatului (a pre-textualului) din poemul "Biografie" ("tatăl meu a fost capătul unui oraş / mare / cutreierat de beţivi. o grozavă femeie / tînără / îl fluierase cînd trecea peste rîul ca / un cuţit fără să-şi întineze glezna!") devine brusc discursivă, formală: "Iar eu? / în viaţa mea plouă de-azi noapte!".
Lumea este acoperită, adusă în starea de "sporită limitare" ("ştiu un oraş vechi a cărui inimă / a stat sub zăpadă"), printr-un joc al limbajului ce semnifică "lipsa de situaţie originară". Fiindcă aceasta trebuie, fireşte, imaginată. Se produce însă o "rupere în lume" prin poetic, o de-realizare a reprezentării: "cu dinţii vom rupe, ca pe o pulpă de / fruct / vraja!". Însă poemul, descărcat de realitate, o primeşte în limitele ei fireşti: "eşti mincinoasă / şi-ţi voi deschide braţele / cu scutul meu de pe braţ". Iată o deturnare premeditată de "lume", o cădere a limbajului la starea pre-textuală: "Un cal mort se prăvălise / în poarta casei ei, un cal frumos ca un / ciorchine tînăr din viţă-de-vie!".
În cubul aproape îngheţat (ermetic) al realităţii, poeticul are posibilitatea de a parafraza re-prezentarea pornind de la temelia ei (din spaţiul poetic preexistent). Căci "Luceafărul" care "vîna / în tulburătoarea emisferă de Nord" nu poate fi decît Riga Crypto. La fel se şterge textul prin suplinire barbiană, în poemul "Mi-e dor să dau foc": "Superbă, lumea vegetală / şi-arată aplecarea spre călătorii".
Conturul lumii (subţiat) intră astfel în "seducţie" pe "retina fierbinte" a poetului, ocupată cu o "art woman". Textul său, pe urmele reprezentării, egalizează "lumea" cu lumea: "Soseşte trenul de noapte în care oraşul se vede / micşorat".
Cîştigîndu-şi forma, lumea îşi pierde esenţa, sinele, golul pus între ghilimele. Ea devine dicteu al dezmăţului zeiţei: "strig: zeiţa străină iubeşte dezmăţul / tăişul securii şi gheaţa / ... / Ea e zeiţa. Cea care deschide întîmplarea". "Sinele" lumii poate fi recuperat mioritic: "şi mama mea bătrînă umblă, încă / să-mi caute perechea" (căutarea privită ca expiere a greşelilor fiului). Soluţia este abolită, lumea ca şi femeia sînt lipsite de esenţă: "îmi povesti atunci, vai mie, despre femei / pierzînd basmale mari pe vînturi / şi alte umbre încă veneau din ochii ei lumeşti". Autorul ajunge la o definiţie pre-textuală a experienţei lumeşti:
"Prin versurile mele ca glontele prin sînge bate / Bărbatul tînăr înveninat de doamne", aproape de pagina lui Maiakovski, sfîrşită "cu punctul unui glonţ".
Textul, la fel ca şi lumea, va fi deprimat, lipsit de viaţă. E toamnă în text, în lume, în femei, după consumarea survenirilor posibile. Toamna aceasta punctează totuşi o anume originaritate, bîntuită de focuri textuale purificatoare, şi nu neroniene: "ameţesc să dau foc!" (dar şi "vedeam focuri / uşoare pe marginea lumii", "ca focul prin grîul fierbinte", "irumpi în curtea cea mare, dai foc la casă", "din flăcări ies fiare", ba chiar "te cunoştea focul cu limbile lui lungi /.../ un lung poem între fibrele lemnului").
Cartea lui Adrian Suciu este o beţie ("Dumnezeul beţivilor e artist"), prelungind astfel tradiţia echinoxistă ce-şi caută - dacă ar fi să credem prefaţa lui Mircea Zaciu - "formula noii promoţii".
------------------------------------------------------------------------------------------------
Sorin Dinco: Robert Şerban - "Fireşte că exagerez", Editura Excelsior
Prin "Poem de recomandare", Robert Şerban fireşte că nu exagerează cînd scrie că "ierarhiile încep odată cu / plictiseala / şlefuită ca o fereastră a orbilor". Titlul volumului, inspirat, pare să impună fiecărui poem o limită a veridicităţii, dincolo de care autorul său trece ca un "bătrînăr" de o "tandră ironie" (Şerban Foarţă). Dacă le citeşti atent printre rînduri, poemele lui Robert şerban îţi aduc aminte, foarte discret, de taina unei confesii à la Llosa, sau de o elegie stănesciană. Tot printre rînduri, sau, mai precis, prin coala de tipar, poţi zări antetul filigranat al unei firme "Shaw & Sons", dacă priveşti atent în lumină. Apoi, continuînd lectura pînă pe la pagina 14, citeşti: "în primul rînd / rădăcinile trebuie să aibă / dreptul la vînt", unde autorul fireşte că e firesc, pentru a-ţi schimba părerea la pagina 18, în care "singurul lucru / mai răsărit e apusul / de soare" - lucru la fel de fireşte exagerat.
Dintr-un anume punct de vedere, aş putea spune că l-am mai citit pe Robert Şerban undeva, prin nişte volume mai vechi cu vreo zece ani, dar că faţă de acestea tonul său e uşor diferit, lucru lesne de observat prin comparaţie cu inflaţia de texte poetice a contemporaneităţii. N-aş risca decît să intuiesc o valoare în persoana acestui tînăr poet, care eludează capcana întinsă textului de perioada colorată stilistic prin care trecem. Asta deoarece poemele lui Robert Şerban par epurate şi deci filtrate de acea conştiinţă supratextuală stridentă. În interiorul lor, aceasta devine atribut al dumnezeirii: "Se schimbă / un anotimp cu altul / Dumnezeu îşi colorează aluatul". Uneori te mai bucuri să-l afli şi pe Dumnezeu în toată această mare hoinăreală, chiar dacă îngerii lui s-au coborît la rangul de daimoni şi nu mai zboară, "ci merg pe jos".
Părerile mele nu sînt nicidecum nişte aprecieri critice, ci doar reacţii "fireşti" în faţa unui text plăcut, adică plaisirian. Frapează, în acest volum, uşurinţa cu care cititorul (şi mai ales cititoarele) este atras şi mai apoi cucerit. Lucru explicabil printr-o acurateţe a trăirii în şi pentru text, uitată de unii, respinsă de alţii din "motive de atitudine", şi, în sfîrşit, exacerbată de mulţi. Robert Şerban scapă elegant din fatala atracţie a juvenilismului poetic care se tot consumă de vreo trei-patru ani. şi acesta este un lucru îmbucurător. În fapt, cu toate inegalităţile sale, Robert Şerban pe de-a-ntregul e un poet care bucură încă de pe acum. Cum? Fireşte că nu exagerînd.
------------------------------------------------------------------------------------------------
Mircea Ţuglea: Ion Mureşan - "Poemul care nu poate fi înţeles", Editura Arhipelag
"De peste zece ani toată lumea întreabă cînd apare a doua carte a lui Ion Mureşan", ne avertizează, chiar înainte de a deschide cartea, banderola publicitară care o înconjoară. Astfel încît tentaţia imediată se îndreaptă nu spre "a doua carte" ("Poemul care nu poate fi înţeles"), ci spre prima, ("Cartea de iarnă"), apărută cîndva, demult, "de peste zece ani" (de fapt, în 1981). Asta deoarece mecanismele interne ale "Cărţii de iarnă" au o relevanţă certă în ce priveşte înţelegerea aşa-zisului poem "care nu poate fi înţeles", cum îşi intitulează Ion Mureşan prezentul volum. Albul reflectant al "iernii" primei cărţi, în care semnul se vrea impregnat, reuşeşte la limită doar con-figurarea unui univers textual. Lucrurile mici, de-abia investite cu valoare de semne (avînd mai degrabă valoare de urme semnificante), mişună prin poem parcă înnebunite. Gîndacii, musculiţele, cîinii care se învîrt ca o elice, sperietorile de cîrpă tind să devină (nu se ştie dacă reuşesc) scripturale. Ele se vor a fi, în fapt, semne absolute şi transcendente, care să conducă spre altceva aşa cum, bunăoară, sperietoarea de cîrpă o face în "Poemul despre poezie": "Toată viaţa am adunat cîrpe să-mi fac o sperietoare / îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvîrşeam lucrarea / grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori cînd adormeam / iar acum cînd e gata noapte de noapte sting lumina şi numai bănuind-o acolo / încep să urlu de spaimă." Acest altceva, poezia poate, are valoare însă în măsura în care este spus, şi nu scris. Textul-ţesătură, păienjeniş autarhic (după cum sugerează Marin Mincu în Eseu despre textul poetic, II), pare că-şi consumă propria lui expresie scrisă ("mă plimb prin oraş cu pînze de păianjen în gură"), fiind asumat, în ultimă instanţă, doar graţie unui act distrugător şi narcisic ("...pot să-mi închipui ce aş simţi dacă aş săruta un păianjen / şi pot să-mi închipui că e atîta de frig încît cuvintele crapă în gură / şi pocnesc ca pietrele în pustie"). Altfel spus, în "Cartea de iarnă", Ion Mureşan rămîne undeva în urma textului poetic, pe care îl bănuie doar şi, spre răzbunare, îl dezarticulează.
Dacă în primul volum cuvintele "crapă" şi "pocnesc", poemele celui de-al doilea au reuşit demult trecerea. Păienjenişul textual pare că l-a înghiţit pe autorul care "urla de spaimă" în faţa poeziei, astfel încît, acum, acesta poate mărturisi degajat despre "constituirea realului prin uitare" ("molozul, zgura, resturile"). Reconstruind astfel realul, Ion Mureşan dă măsura unui univers textual care, prin diminutivare, devine de-a dreptul fascinant. Aici, îngerii sînt nişte "îngeraşi carnivori", cu "guriţe melancolice binevorbitoare de dulcegării", diavolul este "verde ca guşterul", iar femeia trece printre bărbaţi "ca o vulpe, ca o dihoriţă, ca o nevăstuică / ...cu sînii bîlbîindu-se de fericire". Totul deasupra unei lumi interioare, guvernată de "soarele mic şi negru", o lume profundă sau, "mai precis: o groapă în aerul altei gropi", cum bine zice îngerul. Lucrurile mici ale "Cărţii de iarnă" s-au transformat în complemente care investesc textual realul interior, muşcînd din el cu satisfacţie şi degustîndu-i pe rînd straturile. În plus, reflexivitatea este omniprezentă, ca în "vers otrăvit, năpîrcă, cîntă cum ţi-ai lipit buzele de buzele mele " (de comparat cu "dacă aş săruta un păianjen", unde contactul cu textul-ţesătură e doar posibilitate), culmind cu avertismente apocaliptice: "Nu criticii, nu revistele literare, nu subtilii universitari îţi vor da de capăt / ci hingherii, deratizarea, Sanepidul, Securitatea, dermatologii, ginecologii, pentru ei / pe rînd, o să fii prilej de împlinire a muncii". Cangrenă a realului, textul se conştientizează pe sine, în scriitura care-l produce. Iar emitentul său, subjugat, renunţă complet la vanele încercări distructive. Astfel, Ion Mureşan se situează într-o fascinantă interioritate textuală, sau, cum el însuşi o spune, în "groapa din aerul altei gropi", unde privitorul pătrunde cu deliciu şi încîntare. Aşa încît, după "Poemul care nu poate fi înţeles", nu ne mai rămîne decît să ne întrebăm si noi, "ca toată lumea", cînd o să apară a treia carte a lui Ion Mureşan. Nu de alta, dar s-ar putea să mai aşteptăm zece ani.
------------------------------------------------------------------------------------------------
Ileana Bâja: Lupta îngerului cu textul. Felix Lupu - "Scriituri simultane", Editura Pontica
Încă din această carte de debut, obsesia scriiturii transpare la Felix Lupu, şi nu numai din titlul volumului. Obsesiile sale sînt întru totul legate de text. Litere, hîrtie, scriitură, scriere, rescriere, iată elementele care revin obsedant : "variabil polen, lucirea oraşului / se numeşte hîrtie", "îmbolnăvit înainte de citire / relaxează penumbra un corp", "la suprafaţa rîndului restaurare epigrafică / text găzduitor".
Poemul capătă formă prin deformare, prin înşurubare în sine însuşi, sau, cum spune autorul în fragmentele incluse la sfîrşitul cărţii sub titlul "Ispitire. Formă. Deghizare" : "Sub acest raport al mişcării, în fapt al transgresării de conţinut, ne vom pronunţa simultan despre formă şi deformare". Sau, altfel spus într-un poem: "frontierele / nenumăratele mijlociri dintre mine şi gură". Ar putea fi aceasta o formă de protest şi de recuperare în acelaşi timp, căci "împunse la margini cuvintele / dispar în funcţionarii zilei / şi limba, lingîndu-şi un zîmbet / revoluţia / şi insurecţia". Pretutindeni în aceste poeme se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte, am putea spune, între trupul din cuvinte al poemului (textul) şi acel ceva inefabil închis în text, îngerul din subteranele textului, care se luptă, şi iarăşi se luptă, să iasă la iveală, sau măcar să-şi facă simţită prezenţa.
Şi totuşi tăcerea pare a fi starea ideală, spusul, deci scrisul, înseamnă ieşirea din această stare de echilibru, perturbare de transparenţă, iar cuvintele spuse "se imprimă" (de la francezul "imprimer", a tipări, adică). "Transparenţă stricată / altarului gurii / surplus gîfîind / se duce / se imprimă". Pretutindeni "spus" (vorbit) este sinonim cu "scris": "...o vorbire / pierdută în liniştea mîinii drepte", iar "gura" devine sinonimă cu mîna dreaptă, cea care scrie: "orice apropiere defăimătoare / deshidratează sunetul odată cu gura".
Atunci cînd răsucirea ameţitoare a textului în jurul propriului ax încetează, sunetul muzical al aripilor îngerului se aude distinct, ca de exemplu: "Acolo unde te vei întoarce / să dormi - nopţile aburind ar putea fi văzute / conturul femeii tale apropie visul / fum de candelă nedesenat de mişcarea vreunei mîini". Totul este să se păstreze dreapta măsură, astfel încît să mai putem distinge îngerul "deghizat" sub masca textului.
------------------------------------------------------------------------------------------------
Mircea Ţuglea: Paul Daian - "Trei poeme", Editura Pontica
Discursul la prima vedere artificial al lui Paul Daian ascunde un extraordinar travaliu lingvistic, mergînd pînă la marginea dicibilului. Cuvintele se caută dar se şi atrag reciproc, în reţele deloc aleatorii de semnificanţi. Ce traduc, şi-n acelaşi timp trădează, o situare în spaţiul prim, de nedefinit, care este tăcerea, "dinaintea tăcerii", şi moartea. "Familiaritatea cu moartea" se constituie în acel orizont unic, în faţa căruia (sau, mai bine zis, în "faţa / din spatele feţei" lui) eul îşi simte alteritatea, "nu se mai recunoaşte" şi, de fapt, "nu vrea să se mai recunoască decît în / absenţă". Extinsă la nivel maxim, tăcerea impune "în locul stelelor găuri negre", în locul cosmosului un "haosmos" (Paul Daian preluînd o expresie a Magdei Cîrneci), un neant universal. Dar tocmai de aici se naşte scriitura, din linişte şi tăcere, din absenţă. A-lingvistică, "limba în care gîndesc nu este limba în / care scriu", ea nu exprimă, ci simte realul. Pentru că "în faţa neantului / totul devine real, ucigător de real", şi senzitiv, palpabil aproape. Pînă la a ajunge în expresie însă, realul se destramă, prăvălindu-se în abis. Într-un fel, semnificantul îşi dizolvă semnificatul, îl ucide chiar. Poate că versul ar trebui citit "ucigător de real", anihilare a fiinţei prin şi pentru scriitură, ca expresie tocmai a acestei fiinţe. Acum, "fascia scrisului se autoaprinde", îşi e suficientă sieşi, iar eul simte cum "ceva / ca o carceră, mă retrage din cuvinte / şi mă instaurează în cuvînt". "Deasupra fiinţei stă lanţul poeziei" (ba poate chiar "laţul" ei), ea a ieşit din cuvinte şi iat-o în cuvînt. Astfel, paradoxal, de-abia acum eul se constituie ca instanţă poetică, după ce a fost "ucis" ca prezenţă sau, mai bine zis, după experienţa absenţei.
Aşa începe primul dintre cele "Trei poeme", Pereţii de cianură. Avînd în vedere împărţirea lui în "dimineţi" ale unei zile, patruzeci şi patru la număr (aproximativ vîrsta poetului), constituirea sinelui ar corespunde copilăriei. Viaţa s-a transformat, s-a livrat textului ca instanţă vorbitoare. Înainte, în momentul rupturii, se exclama "nu mai am / cuvinte, nu mă mai am pe mine", acum revine obsedant sintagma "scriu şi respir", care semnifică suflul scriitural, viaţa din text. "Patru / zeci şi patru de trepte trebuie să co / bori în tine pentru a ieşi din tine", pentru a te apropia de sensul interior sau, altfel spus, de camera "cu patruzeci şi patru de pereţi. fiecare perete este o dimi / neaţă care mă distruge". Iată deci "pereţii de cianură", adică "cianura cuvîntului / conştiinţă şi spirit în impact". Cuvîntul, textul, trebuie să se umple cumva de sens, să comunice, şi aici intervine din nou o dilemă. Căci alveolele cuvîntului nu se pot umple decît cu, iarăşi, tăcere şi răceală. Spaţii închise, claustrate în ele însele, acestea nu pot dezvălui decît un lung şir de semnificanţi anteriori. Acum reapare figura emblematică a lui Johann, eroul lui Kierkegaard poate (numit, în ultimul poem, "puşcăriaşul Gaard"), şi tot acum se pune întrebarea "cine cu cine vorbeşte ? cine cu cine scrie ?". Extensie, în plan cultural, a alterităţii, poate fi şi versul "nordul distruge mediterana", sau obsesia apăsătoare a Mării Nordului din poemul Cînd bufniţa galopează ca un cal. Aici, pe un ton mai relaxat autobiografic, eul oscilează între penumbră şi răceală, de o parte, şi lumina solară, de cealaltă. Universul pulsatil e guvernat nu de zeu, ci de Zguduitor, care mai apoi e apostrofat la modul "bă, Zeus, că aşa meriţi să-ţi spunem, am cîntat atîta amar de vreme şi ne temem că am cîntat degeaba". Spaţiul gol, el însuşi absent, se umple în Povestea poetului şi a părului de porck cu o scripturalitate stridentă, cu păr adică. Cuvîntul spune despre sine "iubesc cuvîntul ca pe mine însumi şi cînd mă folosesc de cuvinte, mă folosesc de părul ce mă acoperă". Poemul dramatic nu poate însă reprezenta sau reda realul, care este, aşa cum e cerul, cu "părul crescut înăuntru". De aceea el, poemul, se termină în odihnă şi opiu, cum era de aşteptat, în tăcere. Sensul scapă din orice text, se dă şi se retrage-n acelaşi timp. Din el rămîne, "în faţa oglinzii" din a treizeci şi opta dimineaţă a zilei, doar "un creier acoperit de un scris / mic şi ordonat", doar poemul ca formă, amprentă.
------------------------------------------------------------------------------------------------
Sorin Dinco: Dumitru Crudu - "E închis vă rugăm nu deranjaţi", Editura Pontica
Am citat din volumul de debut al poetului basarabean, în care te întîlneşti cu o adevărată transnistrie a noţiunilor nude, şi unde ecoul discursului poetic ricoşează din pereţii pe care mai găseşti un bec spart, un robinet de lumină, ca-ntr-o recentă nuvelă a unui celebru scriitor sud-american. Ilustrat de autorefuzul cuvintelor de a se termina, şi prin strigarea incompletă a versului, precum şi prin rămînerea în "izolare aleatorie a lexemelor" (Marin Mincu), poemele rimează cu desenele submetafizice ale lui Pucă. Poetul îşi înscenează intrarea "prin dreapta textului" (cum ar zice un mirciuliu), în spaţiul vidat de obiecte emfatice, adica de elementele unui decor pustiit de sentimentul apocaliptic. Uneori această scenă mai oferă şi şansa populării : "becul arde / pocul e spart / cusurinul e plecat / în bec / să baţi darabana / oameni pe scaune / vorbesc au / cearcăne la ochi / uşa scîrţie", şi au omis să tragă podul de la mal. Delirul absenţei continuă între două coperţi albe, isterice, între care se profilează autoportretul cubist din perioada infraroşie: "am o gură / am şi două buze / am şi-o limbă / ha ha ha ha ha ha". Ea nu este decît o apariţie fantomatică, o himeră a nopţilor în care "pe pagină pete de sînge / le acopăr cu cuvinte / nu vreau să te văd". Chiar dacă încearcă să nu repete "întreaga aventură a poeziei noastre din ultimele decenii" (Marin Mincu), D.Crudu reuşeşte doar să-l eludeze pe Eminescu, să atingă epigonismul arghezian, pe această linie, şi să sfîrşească ironic în: "cu mîinile treceam prin parc / dar tu nu mai veneai /.../ aşa-s femeile / îmi spuneai / iubesc logica / şi siguranţa". Asintactic şi ambiguu,"Falsul Dimitrie Crudu" îţi lasa impresia de ieşire din apostolat şi intrare în cercul ameţitor al textului, al autobiografiei impersonalizate, care ucide semnele unui trecut sufocat de acelaşi pustiu transparent: "coridorul pustiu / deşert plin / nu trecea nimeni / purtai haine albe". Regnul obiectual tinde să asimileze totul, Nirvana-i într-o cutie de conserve: "deschid o conservă / de carne / mă bag acolo / şi o arunc". Sau, în "Altcineva", basarabeanul bate la uşa lui Paul Claudel: "robinetele de metal refac / liniştea din cîmpuri / ţevile de metal se întind / ca o pădure de crengi", iar francezul îi răspunde: "e deranjat vă rugăm nu insistaţi". Dublu intitulat ("nu deranjaţi" sau "nu insistaţi"?), volumul poate fi recitit, inclusiv ultima poezie, "Cuprins": "lolita 33 / am o gură 34 / tu dormi 35".
------------------------------------------------------------------------------------------------
Grigore Şoitu: Caius Dobrescu şi textul programat - "Spălîndu-mi ciorapii şi alte poeme", Editura Pontica
Fandarea poetică modelată de Caius Dobrescu cu placheta debutantă "Spălîndu-mi ciorapii" este un aperitiv textual. Prin degustarea rapidă a realităţii (într-o nuditate aparentă) "vreau să spun...o casă / îndepărtată, ecourile / ei goală / la ora asta", deschiderea poetică este puţin fracturată. Seamănă cu ocheada aruncată unui "dincolo" ce ar trebui re-prezentat (şi nu inerţial): "în mintea mea: / casa e goală, / casa e goală, / casa e goală". Textul se vrea chircit (crispat), marginalizat: "îmi strîng cît pot mădularele / nefolositoare /.../ astfel încît să ocup / cît mai puţin spaţiu". "Mă strîng, mă strîng, mă micşorez, / inima mea e un pumn de scîrbă". Developarea sa ("de-rularea") devine un act auxiliar. Asperităţile întîlnite într-un teren închis par marca scripturalităţii. Lumea este sfîrşită în text, indiferentă cu sine : "Mama : A plecat la cumpărături /.../ Tata: Probabil mănîncă acum / orez cu lapte dintr-un pahar / de plastic". Pînă la mărinimia textului, lumea simte nevoia să fie re-sorbită: "la ora asta chirurgii se prăbuşesc / prin fantele pe care le-au deschis în pacienţii lor". Discursul devine poros, neantizarea imaginilor înlocuieşte iniţiativa "des-compunerii". El absoarbe lumescul, devine gura aspiratorului textual: "parcă i-ar / intra încet încet în colţul gurii un / ac de seringă /.../ vîntul îi suflă faţa / ca pe un prosop murdar". Buretele mondofag se opreşte cînd "nu rămîne decît / nimicul viermuitor". Actanţii sînt surprinşi (vizionaţi) prin fundul unui pahar gros, sincopa textuală le amestecă vocile : "tu stăpîne, eşti simbolul / puterii noastre". Fragmentele par şi ele în derivă, în căutarea "Poemului Unic". Acesta rămîne, bineînţeles, în sfera neexprimatului: "Ecranul e / o foaie cretată / sfărîmicioasă". Textul poetic tinde spre regenerare: "în centru apare un vîrtej mic, un fir de nisip, în / jurul lui vidul se concentrează şi / zbuf ! din toate părţile deodată, se-aprinde !". Spaţiul deja golit devine dominant: "televizorul deci e o cutie, în el ţinem / vidul din casă". Etalonul imită lumea, o "co-rupe" (în şi prin el): "înăuntru se dă o luptă / un catch, o păruială-n nămol, în pielea goală, ceva-n / genul ăsta". De aici şi pînă la programul en abyme nu este decît un pas: "spre suprafată apei, pe care / tocmai a căzut roua pură?".
Apropierea mecanismului textual de starea cauciucului echenozian este abia perceptibilă: "un fir limpede, aproape ornat cu / frunzuliţe argintii, infiltrînd / spuma gelatinoasă". Traseul textului sintetic nu se opreşte precum în Lacul lui Jean Echenoz la simpla aglutinare extensibilă (cauciucată), ci fluxează rigid spre textura lumii: "trece pe lîngă mine un tren. UN TREN ! Cu două vagoane sferice / şi incandescente, fiecare mergînd în altă direcţie cu altă viteză / legate prin fire subţiri puzderie, fire de păr din plastic".
Finalul ("închiderea textuală") eliberează prizonierul de armura textului, paralizînd (parazitînd) un pic cărtărescian discursul. Poemul devine brusc proză, dar proză vie, respirată adînc: "îţi vom da drumu', te vei întoarce acasă. şi, la / momentul potrivit, dacă va fi cazu', civilizaţia, sub forma unui / supozitor, îţi va fi implantată ţie. Iar tu ai să te dilaţi, încetu' cu / încetu', fără să simţi nici urmă de durere sau ceva, ca într-un vis / fără sfîrşit !".
De-jucarea textuală schimbă de fiecare dată lumea.
